FILE DIN POVESTEA ŞINDRILITULUI VRÂNCEAN

Marian MUŞAT

În urmă cu 15 ani, Dănuţ Nagîţ a ales să facă şindrilă, o activitate tradiţională, de nişă, ce se încăpăţânează să reziste vremii. Sovejeanul spune că a avut inspiraţie atunci când a făcut alegerea.

„Eu am furat meseria de la ăi bătrâni, m-am uitat la unul şi la altul care lucrau pe atunci. Mulţi meşteri mai în vârstă s-au dus să şindrilească în... rai. În sat, dacă au mai rămas vreo-doi trei, dintre care unul a ajuns la vârsta de 96 de ani; au renunţat demult să ţină o unealtă în mână”, susţine şindrilarul care a împlinit 42 de ani.
Dănuţ Nagîţ ne-a invitat în curte să-l vedem la lucru. Într-un loc avea butucii de brad tăiaţi rondele la dimensiunea de 30 cm. Lângă un perete erau rezemate şindrilele împachetate câte 300 de bucăţi să-i vină mai uşor la cărat şi la urcatul lor pe casă. S-a apucat de treabă, demonstrativ, cu securea de şindrilă şi măciuca (buzduganul). Lucra cu suficientă precizie şi lejeritate, semn că dobândise destulă experienţă în mânuirea uneltelor. „Lemnul trebuie să se crape drept pe fibră. Aicea am măsura, pe toporişcă, trebuie să iasă exact 5 bucăţi la 2 cm grosime. Uneltele de la şindrilarii bătrâni le-am luat, sunt din oţel bun, astăzi, nu mai face nimeni aşa ceva”, explică meşterul vrâncean.  

„Dacă nu-ţi place meseria, nu poţi lucra cu lemnul!”
Dănuţ Nagîţ se aşezase să lucreze „la scaun”, cum se spune printre meşteri, mânuind cuţitoaia (o răzuitoare de tragere formată dintr-o lamă simplă cu mânere solide la ambele capete), cu care degroşa bucata de şindrilă sau şiţă. „Asta e partea care mi-e urâtă mie cel mai mult. Îmi place să fac celelalte operaţii cu toate că sunt mai grele”, ni se confesează, după care adaugă: „Dacă nu-ţi place meseria asta, nu poţi să lucrezi cu lemnul!”.
Dănuţ Nagîţ susţine că e plictisitor să lucreze singur. La şindrilit îl ajută şi socrul său, amândoi fac bună echipă. Nicuşor Lungu provine dintr-o străveche familie de şinţari, cunoaşte rosturile meşteşugului şi-i priceput în ale lemnăriei.
Lemnul este cumpărat de la ocolul silvic cu circa 300 lei mc. Şindrilarii merg la rampă şi-l aleg din stivă. Tot lucrul se face manual, cu priceperea meşterului şi cu experienţa pe care a dobândit-o în timp. Şindrila nu trebuie să aibă mai mult de 4-6 mm grosime pentru a se zvânta repede de ploaie sau omăt, după ce e bătută pe casă. La un mp intră cam 150 de bucăţi. Un meşter bun poate să facă în jur de 600-700 şindrile pe zi. „Nu tot lemnul se prelucrează, ci numai ce-i bun. Nodurile se scot. Există şi lemn de brad care nu merge, dintr-un buştean pot să aleg 90%, dar la fel de bine poate să rămână şi 10%. În general, lemnul te ascultă, tu trebuie să-l înţelegi; să-i simţi fibra!”, rosteşte, sigur pe sine, Dănuţ Nagîţ.

Şindrila are trăinicia ei
Şindrilarul din Soveja este un pic nemulţumit că prin zonă rar se mai găseşte lemnul bun. Este puţin îngrijorat, pentru că are de onorat destule comenzi. Multe vin şi de la cei ce intră pe pagina lui de facebook: Nagîţ Dănuţ. De doi ani de zile şi-a făcut firmă, fiind singurul autorizat în domeniul acesta din toată zona. A lucrat peste tot unde a fost chemat: la Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti” din Bucureşti a refăcut singur casa Sovejei; la Focşani bate şindrilă în fiecare an, la Fierbinţi-Târg (Ialomiţa) a acoperit cu şiţă un conac. De asemenea, a avut de lucru la mai multe schituri şi biserici din judeţele Vrancea, Bacău şi Galaţi.
Lemnul are trăinicia lui. Înainte de a fi bătută pe casă, pe biserică, şindrila se introduce într-un vas cu soluţie biocidă, se îmbină bine cu apă ca să se umfle lemnul iar după ce e prinsă în cuie se dă cu ulei ars ca să reziste mai bine la umezeală. Acoperişul din şindrilă al unei case poate ţine până la 25 de ani, în funcţie şi de pantă. Sunt biserici acoperite cu şiţă de 60 de ani şi nu au niciun fel de stricăciune.

„Socrul meu ţine cuiele în gură!”
 Când i-am vizitat atelierul, se pregătea să plece la Muzeul Satului Vrâncean, în crângul Petreşti, foarte aproape de Focşani. Se învoise să bată 350 mp cu şindrilă şi mai avea de acoperit circa 50 mp. Urma să finalizeze lucrarea în două-trei zile.  
Dănuţ Nagîţ zice că nu ia scump. Pentru un mp acoperit cu şindrilă - material şi manoperă - cere între 90 şi 100 lei. „La 1.000 de bucăţi de şindrile intră 1 kg de cuie, fiecare şiţă are cel puţin un cui. Înainte de a le bate, eu ţin cuiele pe o brăţară magnetică prinsă pe mână. Socrul meu le ţine în gură şi până acum nu a înghiţit un cuişor! Cred că în 15 ani am bătut milioane de cuie. Nu mai ştiu de câte ori mi-am dat cu securea peste degete! La început am mai stricat din lemn. Spuneau şi meşterii bătrâni: ai să strici un car cu lemne, dar ai să înveţi să şindrileşti, numai dacă-ţi place. Lemnul trebuie să te cunoască!”, explică meşterul din Soveja.

”Mă gândesc la lemne, ca şi lăutarul la muzică!”
Şi apoi, Dănuţ Nagîţ a simţit nevoia să continue: „Eu, meseria de şindrilar am învăţat-o de la bătrâni! Nu cred că este şcoală pentru aşa ceva. Îţi poţi întreţine familia, poţi câştiga destul de bine, doar dacă eşti harnic, de cuvânt şi-ţi vezi serios de treabă! Păcat că nu am cui da pe mai departe meşteşugul. Nu vrea să înveţe nimeni, nici feciorul meu. Eu la 28 de ani m-am apucat de această muncă. Dar cine ştie, poate că va veni cineva să-l învăţ! Îmi place mult ceea ce fac! Când mă duc prin pădure numai la copaci mă uit să văd care-i bun de lucru! Tot timpul mă gândesc la lemne, ca şi lăutarul la muzică!”.
În judeţul Vrancea, meşterii şindrilari sunt pe cale de dispariţie, prinşi între tradiţionalism şi modernism. Dănuţ Nagîţ şi socrul său Nicuşor Lungu sunt printre ultimii meşteri care scriu o nouă pagină din povestea şindrilitului din zona Sovejei.

Echipa "VIITOR PENTRU SATE" - Vrancea
Nicoleta DRAGOMIR
Marian MUŞAT
foto: Leonard STAFIE, Claudiu BOROBEI

SURSA: REVISTA FERMA

Pentru Neam şi Ţară: MAUSOLEUL de la SOVEJA

Nicoleta Dragomir

"Peste trei mii de suflete odihnesc aici. Nu doar eroii nostri, ci şi soldaţi care în viaţă ne erau inamici. Au murit duşmani, dar dorm în eternitate prieteni, egali în faţa morţii. Toţi au căzut în luptele de pe munţii şi dealurile care împrejmuiesc Soveja", ne spune Rodica Necula, supraveghetorul Mausoleului şi Muzeului Soveja.

Am revenit în acest loc în ziua de 16 iunie 2019, ziua alocată comunei Soveja în proiectul nostru "Viitor pentru sate". Revenirea a fost la fel de emoţionantă. Acest monument impresionează prin simplitate. Este ca o mică cetate ale cărei ziduri înconjoară locul de veci al atâtor destine frânte. Mulţi dintre ei, peste două mii sunt ostaşi neidentificaţi. Osuarul deschis te cutremură... Nu poţi să fii aici, în Mausoleu şi să nu te gândeşti că noi trăim în viitorul pe care aceşti eroi ni l-au asigurat. Pentru care şi-au dat viaţa.
Monumentul impresionează prin simplitate, cu planul în formă de cruce şi acoperişul conceput ca o cupolă. La construcţia lui s-au folosit piatră şi marmură. Suprafaţa construită este de 550 metri pătraţi. Accesul în interior se face prin uşa din fier montată într-un încadrament din piatră rotunjit la partea superioară. În interior se află criptele în care au fost reînhumaţi 528 de români, ruşi, germani, austrieci şi unguri. În faţa criptelor s-au montat plăci de marmură pe care s-au inscripţionat numele celor înhumaţi.
Opera arhitectului George Cristinel, construcţia Mausoleului, a cărui piatră de temelie a fost pusă din iniţiativa Societăţii „Văduvele de Război” şi „Cultul Eroilor” în anul 1923, a durat până în anul 1928, când s-au acoperit nişele cu plăcile de marmură cu numele eroilor şi a fost inaugurat în anul 1929. Deasupra intrării se înalţă un fronton din piatră a cărui inscripţie săpată în marmură ne aminteşte că: „Aici odihnesc ostaşi căzuţi pe aceste plaiuri în războiul 1916-1919”. Zona de protecţie este înconjurată de un zid construit din piatră de râu. Incinta adăposteşte şi clădirea muzeului în care au fost expuse mărturii ale anilor de glorie ai armatei române (documente originale, fotografii cu aspecte din luptele purtate pe aceste locuri, hărţi, arme din Primul Război Mondial, brevete şi medalii primite de ostaşii români pentru faptele de eroism de care au dat dovadă în timpul bătăliilor din vara anului 1917).
Eroii care şi-au pierdut viaţa în munţii Sovejei făceau parte din Armata a II-a română condusă de generalul Alexandru Averescu. De la Mărăşti şi până aici în iulie 1917 în jur de 30 de localităţi erau eliberate de această armată, care împingea linia frontului de pe aliniamentul Mărăştiului până pe Valea Putnei. În vara anului 1917, Soveja s-a aflat pe una din laturile „Triunghiului de foc” - Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, pe aceste locuri purtându-se una din cele mai crâncene bătălii ale Războiului de Întregire. După bătălia de la Mărăşeşti, frontul s-a stabilit pe Valea Şuşiţei, armata germană atacând, la 28 august 1917, diviziile ruseşti din zonă şi reuşind să pătrundă între acestea, forţându-le să se retragă. Intervenţia trupelor române, asociate cu rezervele ruseşti, au oprit înaintarea germană în zona Varniţa.

I-am acordat doamnei Rodica Necula o diplomă, în semn de mulţumire pentru devotamentul cu care se îngrijeşte, zi de zi, de somnul de veci al eroilor noştri. Iar Mausoleului din Soveja i-am dedicat o plachetă, din partea Fundaţiei Revistei Ferma, recunoştinţa şi omagiul noastru pentru sacrificiul suprem al celor care, în aceste locuri, au scris istoria cu sânge şi viaţă.

Nu doar un loc de muncă. Ci datorie şi onoare!
Rodica Necula deschide porţile monumentului pentru vizitatori de 26 de ani. I-a urmat tatălui ei, care a fost supraveghetor al Mausoleului timp de 25 de ani. Vine aici de mic copil, şi de fiecare dată urcă treptele din piatră de râu "cu mare drag şi cu mari emoţii".
Vizitatorii ajung greu la Soveja. Şi destul de rar. Dar, ne spune Rodica Necula, oamenii vin şi în acest loc chiar şi după 20, 30 de ani, inclusiv urmaşii celor căzuţi pe aceste meleaguri, şi care caută încă locurile de veci ale bunilor şi străbunilor lor.
Sovejeancă, născută şi crescută în aceste locuri, Doamna Rodica ne spune că este "legată sufleteşte de acest monument. Este prima mea casă pentru că, în fiecare zi vin aici şi deschid porţile Mausoleului". Fiul cel mic se pare că îi va urma în postul de supraveghetor, într-o bună zi, pentru că este pasionat de istorie şi vorbeşte cu demnitate despre destinele celor care îşi odihnesc aici somnul cel de veci.
Pentru doamna Rodica acesta nu este un simplu loc de muncă. Datoria ei implică emoţie, demnitate şi recunoştinţă pentru eroii care odihnesc în Mausoleu. Este locul în care lacrimile iau locul cuvintelor şi zidurile suspină adăpostind în interiorul lor destinele ostaşilor căzuţi într-o luptă crâncenă. "O mare de oameni"... ne spune Rodica Necula. Observ că are lacrimi în ochi. Le şterg pe ale mele şi o întreb de câte ori a citit numele de pe lespezi. Mi-a spus că nu doar le-a citit, ci le-a rescris cu markerul, pe toate, întrucât timpul a mai şters gravura. Şi la fiecare grup, la fiecare vizitator, sub cupola clădirii din piatră, în formă de cruce, cuvintele pe care le rosteşte îi stârnesc aceeaşi emoţie...

"COPILUL DE TRUPĂ" REVINE LA SOVEJA
11 august 1990. Luptătorul Constantin Drăgoescu din Crasna, judeţul Gorj, revine la Soveja, după 73 de ani şi scrie în "Cartea de Onoare" deschisă la Mausoleu: "Dintre miile de schelete din osuarul Mausoleului care or fi ale foştilor mei prieteni de luptă? Am revenit, am văzut, am plâns pentru ei şi pentru mine că am rămas în viaţă. Fie ca România noastră, înfăptuită atunci în graniţele străvechii Dacii să rămână aşa prin grija lui Dumnezeu şi a luptătorilor ei de azi şi de mâine şi din veci". Un mesaj cutremurător al fostului "copil de trupă" care la vârsta de 92 de ani vine la Soveja, aducând cu el amintirile şi zbuciumul trăite atunci, pe front, pe aceste meleaguri...

În satul Dragosloveni al comunei Soveja „se ridică sobru şi masiv în înfăţişare, covârşitor prin numărul destinelor care s-au împlinit aici într-o odihnă veşnică, Mausoleul Soveja, mărturia cumplitelor lupte de pe cuprinsul Văii Şuşiţei”.

Echipa "VIITOR PENTRU SATE" - Vrancea
Nicoleta DRAGOMIR
Marian MUŞAT
foto: Leonard STAFIE, Claudiu BOROBEI

SURSA: REVISTA FERMA

VIAŢA LA STÂNĂ, ÎN SOVEJA. COSTEL OANCEA SE DECLARĂ UN OM FERICIT!

Marian MUŞAT

Ca să ajungi la stâna lui Costel Oancea din Soveja trebuie să urci un pieptiş pe un drum îngust şi accidentat, năruit de puhoaie, preţ de aproape o oră. Cu mare greutate am ajuns sus, pe coama dealului...

La capătul drumului ne aştepta un om cât un munte. Are 51 de ani, vorbeşte apăsat, sigur pe el, despre munca lui de zi cu zi.

L-a primit pe Ceauşescu cu vacile date cu Dero şi cremă neagră!
„De azi dimineaţă am făcut 7 kg de brânză, am avut în jur de 65 litri de lapte de la mulsoare. Am pus totul la rece, aici avem cheagul, aici este urda”, ne-a arătat fermierul încăperea răcoroasă, ferită de muscă.
Costel Oancea s-a apucat de creşterea animalelor de la 17 ani. „Tatăl meu a fost văcar, premiant, la Schela, în judeţul Galaţi, la Petrea Botezatu, un om foarte cumsecade. (n.a. - Fusese un om simplu, bun gospodar, apreciat de conducerea comunistă a vremii. Pentru munca sa făcută cu abnegaţie, Petrea Botezatu, preşedintele CAP Schela, primise decoraţia de „Erou al Noii Revoluţii Agrare”). Eu eram la oi, aveam rasa Corriedale din Noua Zeelandă, le tăiam cozile, când fătau mieii. L-am văzut pe Ceauşescu venind în vizită la CAP Schela, prin anii ’80. Înainte cu o zi, spălasem vacile Holstein cu Dero şi le vopsisem copitele cu cremă neagră să arate că-s bine îngrijite. Patru ani am stat la Schela. După Revoluţie am plecat în armată şi imediat după ce m-am liberat, am tulit-o în Italia unde am rămas şapte ani. Am lucrat în construcţie de am făcut banul. Într-o zi, i-am zis nevesti-mii: «Măi Lili, mi-e poftă să mănânc carne de miel, aici este scumpă, 8 euro kilogramul. Am să iau cinci miei să-i cresc şi să-mi fac pofta!» Am cumpărat mieluţe, dar nu m-am îndurat să le tai! Aşa ajunsesem la 130 şi ceva de capete”, ne-a declarat crescătorul din Soveja.  

Brânza nu pleacă din fermă fără 20 lei kilogramul
Ferma lui Costel Oancea numără acum câteva sute de ovine, cu tot cu animalele sătenilor, din mai multe rase: ţigaie, ruscă, bucălaie. Ţine pentru sufletul lui şi vreo 25 de căpriţe. Brânza fără 20 de lei kilogramul nu pleacă de la stână. Face telemea; o parte din brânză o frământă să vândă pe timp de iarnă. Are un frate la Brăila, îi mai duce şi lui. La Paşti a tăiat în jur la 80 de miei! I-a dat bine, la 20 lei kilogramul, luaţi de la fermă. Zice că preţul laptelui este mic: 1,3-1,4 lei litrul iar lâna nu i-o ia nimeni.
Crescătorul din Soveja are preluate de la primărie 25 hectare de islaz. Pe dealuri este imaş cât vezi cu ochii! Mai deţine câteva palme de teren, foste grădini, unde are semănată lucernă. Face furaj pentru perioada rece, dar trebuie să cumpere porumb. În zonă, sunt oameni care cultivă, dar cu mare atenţie la mistreţi. Sălbăticiunile le strică recoltele. Astă iarnă a încărcat cinci tone cu 70 de bani kilogramul.
La fermă lucrează în familie: soţia sa, Lili, feciorul cel mic, Bogdan, împreună cu soţia. Mai are vreo trei îngrijitori. Băiatul cel mare s-a angajat, dar mai vine să ajute când are timp. „Eu ca să aduc un cioban tot trebuie să-i dau lui 15 milioane de lei vechi pe lună. Dar nu găseşti un om ca lumea. Şi apoi ca să aduci un cioban trebuie să aibă şi el măcar 50 de oi, doar aşa îl trage inima la muncă. Cu ajutorul social nu mai găseşti oameni la adunatul fânului, deşi le dai 60 de lei la zi şi mâncare”, susţine crescătorul.

Sălbăticiunile dau târcoale la stână
„Am avut vaci prima dată, dar mie-mi plac oile! Eu vreau să fac un saivan mai mare şi să mă extind tare pe oi, să ajung la 1.000 de capete. Vara, mai tot timpul dorm într-o colibă, aici la stână. Alaltăseară a venit ursul unde ţin porcii. L-au simţit câinii. Îi am buni. Haiduc e cel muşcat de lup şi trântit de urs; îl am de 21 de ani. Mai sunt Turcu şi Cartuş...”, a explicat sovejeanul.
Pe la stână mai trec în vizită porcii mistreţi. Lui Costel Oancea nu-i mai trebuie să consume carne de porc sălbatic; cum îi prinde, cum îi dă la câini. A mâncat într-un an, s-a îmbolnăvit de trichiniloză şi a zăcut preţ de două săptămâni pe pat de spital.
Mulsul îl face noaptea târziu; durează o oră jumate, cam până spre miezul nopţii. La strungă este el cu soţia şi când poate mai ajută băiatul. Strânge cam 60 litri de lapte la zi, din care face caşul.

„La 51 de ani sunt un om fericit!”
În Soveja nu sunt mulţi crescători de ovine. Mai este Ionică Lazăr şi încă unul, însă cu animale puţine. Costel Oancea spune că este destul de greu cu asocierea. Oamenii nu se lasă uşor convinşi să se unească. „Mie unul mi-e frică să mă asociez! A fost o şedinţă la căminul cultural, a venit cineva să facă o asociaţie. M-am ridicat i-am zis: «Ne asociem, mata te plimbi cu Jeepul şi bagi în traistă, dar pe mine mă plouă-n spinare!» Nici medicul veterinar care are vaci nu este asociat. Oare de ce?”, s-a întrebat crescătorul de animale.  
Costel Oancea este mulţumit că are animale frumoase. „Mi-a mers bine şi cu mieii, s-au dat să mănânce boabe, îţi creşte inima şi ţie când vezi că pun pe ei, iau în greutate! Am miei la 22 kg, berbecii sunt cât măgarul ăla din dreapta! Eu îi fac batal şi-i tai toamna. Am unul de 80 kg, de zici că-i viţel! La stână, e multă muncă. Dar, la 51 de ani, cât am eu, sunt un om fericit!”, a concluzionat crescătorul de animale din Soveja.

Echipa "VIITOR PENTRU SATE" - Vrancea
Nicoleta DRAGOMIR
Marian MUŞAT
foto: Leonard STAFIE, Claudiu BOROBEI

SURSA: REVISTA FERMA

CAŞCAVALUL DE SOVEJA e făcut cu... socoteală!

Marian MUŞAT

În satul Dragosloveni al comunei Soveja, Mina Dudu, profesor de matematică ieşit la pensie, trudeşte, neîntrerupt, vreme de nouă ani la prepararea vestitului caşcaval afumat de Soveja, produs tradiţional specific Ţării Vrâncioaiei.

Într-o frumoasă zi de duminică am surprins-o în exerciţiul funcţiunii la căşăria din gospodărie. Fostul dascăl ne-a predat cu mare drag o scurtă lecţie de tehnologie despre lapte şi cheag, tot aşa cum le explica elevilor regula de trei simplă pe când era la catedră.

O lecţie cu lapte şi cheag
„Aici, totu-i cu socoteală! Se aduce laptele. Soţul e cu animalele, are vreo 15 văcuţe de care se îngrijeşte şi mi-aduce acasă 100 litri de lapte la zi. Se pune în oale, se dă cheag! Laptele începe să se strângă, îl las un pic, îl încălzesc şi el deja se strânge automat. Nu bag mâna în el, îl iau cu paleta. Îl las să dospească. La dospit pun un pic de zer cald, ca să meargă caşul! Pe urmă îl opăresc (el trebuie să se întindă) şi-l pun în tipar. Las să se întărească un pic, apoi îl pun la sare. Timp de 12 ore, îl las să se zvânte, îl ţin la frigider, la rece şi apoi îl bag la fum! Mai solicită lumea şi neafumat. Aşa se prepară caşul iar din ce rămâne, fac urdă. Totul în viaţă se dobândeşte prin practică!”, susţine Mina Dudu.

Din secretele caşului afumat de Soveja
Întrebarea firească este şi, totuşi, de ce-i atât de special caşul de Soveja? Care ar fi secretele acestui produs tradiţional? „În primul rând este natural sută la sută şi este făcut numai din lapte, fără niciun fel de adaos, cu cheag natural. Apoi, mai e saramura. În Rucăreni, celălalt sat al comunei, este un loc numit Sărata unde sunt bălţi cu apă sărată. Specific caşcavalului de Soveja este tocmai folosirea acestor ape la preparare. După ce se dospeşte, caşul, se pune la fiert în această apă sărată. În apa de râu sau de fântână, se înmoaie. Şi ar mai fi ceva de spus: la afumare, care durează o oră jumate - două, eu am adus o îmbunătăţire. La urmă, pe jarul din lemn de fag, adaug şi un pic de mălai sau grăunţe de porumb care îi aranjează culoarea. Astfel, caşul devine auriu. Boţul de brânză trebuie să iasă şi gustos, şi aspectuos! Pus în tigaia încinsă fără ulei şi servit cu mămăliguţă caldă, este o bunătate!”, ne asigură vrânceanca.
Pe lângă aceste explicaţii este şi faptul - nu lipsit de importanţă - că Soveja e considerată localitatea cu cel mai ozonat aer din întreaga Europă, are iarba hrănitoare iar animalele care cresc în zonă dau laptele cel mai bun.

În căutarea viţelului pierdut
Am fi vrut să stăm de vorbă şi cu soţul, Nicuşor Dudu, dar crescătorul păţise un necaz. Cu o zi în urmă îi fătase o vacă pe deal şi animalul a venit acasă fără viţel. Ei, de aseară şi până-n în crucea nopţii a tot căutat viţelul. Nu a putut închide un ochi şi dis-de-dimineaţă şi a plecat din nou să găsească animăluţul.   
Cu ferma, Nicuşor Dudu nu a urmărit vreo afacere. A pornit de la patru văcuţe crescute de părinţii săi. Crescătorul de animale a ridicat un adăpost undeva în vale, într-un loc ferit. Acum a ajuns la un efectiv de 15 capete. În fiecare zi, mulge vacile; laptele obţinut este controlat de organele sanitare-veterinare, întrucât periodic strânge şi duce probele cerute de laboratorul DSVSA Vrancea.  
Nicuşor Dudu are luate în concesiune 60 hectare de islaz, la care se adaugă 12 ha de fâneaţă primite moştenire de la părinţi. Terenul îi asigură suficient fân pentru animale pe toată perioada sezonului rece. Ar fi vrut să mărească efectivele de văcuţe sau să crească şi ovine, dar nu va avea ce face cu laptele. Va fi prea mult şi pentru el, dar şi pentru soţia sa care abia de se descurcă cu prepararea caşului. Şi ca să angajeze pe cineva, nu găseşte. A mai încercat în alţi ani, dar degeaba!   

Mina Dudu: „Mă ocup de fabricarea caşului de nouă ani de când am ieşit la pensie. Mi-a plăcut mult profesia aleasă! Am ieşit la 59 de ani din învăţământ, aşa era legea. Aş fi vrut să mai fi rămas la catedră!” 

În ecuaţia afacerii, singura necunoscută e desfacerea!
În această poveste, singura necunoscută este desfacerea. „Cât alerg şi muncesc eu cu caşii ăştia; vai de mine! Bine ar fi să avem unde să ne valorificăm munca. Veniţi să vă arăt că am frigiderul plin! Noi suntem nevoiţi să căutăm clienţii. Noroc că mă mai ajută băieţii. Am fata la Bucureşti, lucrează împreună cu ginerele la bancă. Marius este inginer silvic şi are o echipă la Năruja, la exploatarea forestieră. Ei sunt distribuitorii mei, strâng comenzile de la prieteni şi de la colegii de serviciu, iar eu le execut. Câteodată, îmi mai primesc şi porţia de morală: «mai lasă-te şi tu cu caşii tăi, să te poţi duce în concediu, nu vezi că nu mai poţi?»”, spune Mina Dudu.  
Producătoarea de caş ar fi de acord să depună un proiect pentru realizarea unei făbricuţe care să proceseze laptele, dar trebuie să găsească un beneficiar care să-i cumpere caşul. Până la urmă l-ar da şi cu 20 lei kilogramul numai să aibă unde vinde! În cei nouă ani de când s-a implicat efectiv şi afectiv în afacerea de familie a realizat mai bine de 3,5 tone de caş. Din 100 litri de lapte pe care-i primeşte zilnic ies cam 9-10 căşuleţi; îi cântăreşte din ochi să fie cam de un kilogram fiecare. Mina Dudu vinde cu 25 lei rotocolul. Nu merge la piaţă, că nu are cum.

Bătrânii care tezaurizează tradiţia populară
Acasă mai are grija şi celor două bătrâne: Maria Iordache şi Maria Dudu, mama şi soacra, ambele ajunse la venerabila vârstă de 92 de ani. Fiind duminică, priveau la televizor emisiunea "Universul credinţei", ascultând Sfânta Liturghie săvârşită de Preafericitul Daniel în Catedrala Neamului. „Suntem bătrâne, ne-a uitat Dumnezeu pe pământ! Ne-am mutat la copiii ăştia că nu mai putem sta singure. De când ne-am măritat am tot făcut caş afumat cu laptele de la văcuţele noastre. Îl consumam în casă, iar când venea cineva, vreun musafir, îl omeneam şi-i puneam şi-n traistă să aibă la drum. Pe atunci, eram tinere, dar acum nu mai putem face nimica, am ajuns la capătul puterilor. De vreo 15-20 de ani am lăsat din mână războiul de ţesut”, ne-au declarat bătrânele. Am avut timp să admirăm zăvezile făcute de mâine dibace ale Mariei Dudu, adămăscuţele şi păritarele lucrate de Maria Iordache; ţesături care împodobeau pereţii camerei. Pentru sovejeni toate aceste bijuterii ieşite din războiul de ţesut înseamnă foarte mult. Dacă încerci să le dai zăvada jos de pe perete, e ca şi cum ai vrea să le iei identitatea, trecutul. „La noi se spune că dacă nu ai zăvezi, nu eşti vrednic. Pe mine foarte multă lume din sat mă critică că ţin şi acuma pe pereţi ţesăturile. Cu toate că provin din altă generaţie, îmi păstrez tradiţia!”, a explicat Mina Dudu.  

Tradiţiile se cer a fi conservate
Când am părăsit gospodăria Minei Dudu m-am convins încă o dată că obiceiurile, meşteşugurile şi obiectele satului românesc dispar încetul cu încetul. Puţini sovejeni, oameni ai muntelui, cu suflete dintre cele mai frumoase şi mâini bătucite de-atâta muncă sunt printre cei care mai ştiu şi păstrează aceste elemente din viaţa românească tradiţională care ar trebui conservate şi tratate cu mai multă grijă. Altminteri, tradiţiile satului din Ţara Vrâncioaiei vor disparea la un moment dat în negura vremii!

Echipa "VIITOR PENTRU SATE" - Vrancea
Nicoleta DRAGOMIR
Marian MUŞAT
foto: Leonard STAFIE, Claudiu BOROBEI

SURSA: REVISTA FERMA

Povestea pietrei rostită de meşterul Nicolae Sărăţeanu

Marian MUŞAT

Meşterul pietrar Nicolae Sărăţeanu, vrâncean din satul Rucăreni, comuna Soveja, a ajuns la frumoasa vârstă de 77 de toamne. În urmă cu mai bine de jumătate de veac, s-a îndrăgostit de soţie şi vrând-nevrând şi de... piatră!

„Să vă spun cum m-am făcut pietrar! În 1966, pe la vreo 24 de ani, mă îndrăgostisem lulea de actuala nevastă şi m-am dus la casa viitorului socru să-i cer mâna fiicei sale. El provenea dintr-o familie veche de pietrari vestiţi în zonă. Socrul meu mi-a zis că nu mi-o dă, dacă nu merg cu el la meserie! Aşa am devenit cioplitor în piatră şi nu-mi pare rău!”, ne-a declarat pietrarul satului.  

Peste 100 de fântâni pietruite
Din cele mai vechi timpuri, piatra este şi va rămâne unul dintre cele mai rezistente şi mai durabile materiale de construcţii. Zidăria se foloseşte la stâlpi de fundaţii, fundaţii, pereţi, împrejmuiri, pavaje. Pentru realizarea ei este nevoie de piatră de râu sau de carieră. După cum ne spune meşterul pietrar Nicolae Sărăţeanu, puţine case noi sunt în comuna Soveja care să nu aibă la temelie piatra modelată şi fasonată de mâinile sale. „Soclul pe care stă casa în care locuim l-am confecţionat în anul 1965 din piatra luată din albia râului Chiua care curge prin apropiere. Am lucrat la tot satul garduri, stâlpi de piatră, temelii de case, am pietruit pereţii multor fântâni”, a susţinut meşterul.
De-a lungul vieţii sale, Nicolae Sărăţeanu a căptuşit cu piatră mai bine de 100 de fântâni, în comună, dar şi în localităţile din împrejurimi, cum sunt Vizantea-Livezi sau Lepşa. Cea mai adâncă a fost la Schitul Lepşa, la 15 metri şi jumătate. A coborât singur în fântână şi a lucrat punând şi potrivind piatra; avea doi colegi afară care îi acordau asistenţă. „Vedeţi fântâna asta din curte? Am făcut-o în anul 1991. E piatră pe piatră, bine rostuită, fasonată fără material de umplutură”, ne-a arătat cu mândrie frumoasa şi trainica fântână de la intrarea în gospodărie.  

Ciocanul şi dalta, uneltele care l-au slujit cu credinţă
Nicolae Sărăţeanu lua materia primă din albia râurilor Chiua şi Dragomirna. Disloca stânci imense numai cu dalta şi ciocanul. Ajutat de încă doi meşteri pietrari, le urcau în căruţă pe un plan înclinat. Ne-a dus să ne arate uneltele cu care a trudit toată viaţa şi l-au slujit cu credinţă. „Au rămas sculele aşa cum le-am lăsat! La dislocat piatra mă foloseam de un ciocan de 5 kg cu gura tăiată, apoi cu dalta! Vedeţi aste ciocane mici de mână? Cu ele se modelează bucata de stâncă. Nu am făcut pietre de moară, că nu au fost cerinţe, dacă aveam comandă eram în stare să le fac”, a susţinut meşterul pietrar.  
Nicolae Sărăţeanu recunoaşte că a ales o meserie foarte grea. “Meşteşugul de a mânui dalta şi ciocanul pentru modelarea blocurilor de stâncă nu este la îndemâna oricui. Trebuie să manevrezi tone de piatră; numai eu ştiu cât praf am inhalat. Prefer să-mi aleg singur blocurile şi să le disloc cu uneltele mele credincioase: ciocanul şi dalta. Dacă piatra nu este de calitate, riscul este ca ea să se sfărâme atunci când începi să-i dai forma dorită. Apoi, este foarte important să nu fie îngheţată pentru că altfel crapă. În meseria noastră, trebuie să te înarmezi cu foarte multă răbdare, să lucrezi cu mare grijă, altfel rişti să strici totul. Cine simte piatra nu mai renunţă la ea, îi rămâne devotat pe viaţă”, ne-a declarat Nicolae Sărăţeanu.
Şi apoi meşterul pietrar simte nevoia să continuie cu explicaţia: “Pentru mine, piatra este viaţa mea; e o încântare şi o bucurie a sufletului să o faci să vorbească, să povestească. Din păcate, tradiţia noastră meşteşugărească nu mai interesează aproape pe nimeni. Eu însă încerc un sentiment de satisfacţie că are cine să mă urmeze în meşteritul pietrelor. Am un băiat foarte priceput, se numeşte Cristinel Râşnoveanu”. Ar fi fost bine să fi stat un pic de vorbă şi cu tânărul ucenic, dar era plecat cu treburi în altă localitate. Am aflat că dădea zor să termine o lucrare de pietruit. În zonă, este de lucru, sunt destule comenzi. Trebuie spus că astăzi munca pietrarilor este ceva mai bine apreciată, iar câştigurile mulţumitoare, dacă se munceşte cu tragere de inimă şi seriozitate.


Echipa "VIITOR PENTRU SATE" - Vrancea
Nicoleta DRAGOMIR
Marian MUŞAT
foto: Leonard STAFIE, Claudiu BOROBEI

SURSA: REVISTA FERMA

Pentru Neam şi Ţară: MAUSOLEUL DE LA MĂRĂŞTI

Nicoleta DRAGOMIR, Leonard STAFIE

Proiectul "Viitor pentru sate" ne-a călăuzit paşii şi spre Mausoleul Mărăşti din satul cu acelaşi nume, comuna Răcoasa. Aici, pe dealul unde a fost ridicat monumentul, Armata a II-a condusă de Mareşalul Alexandru Averescu a ţinut sus stindardul României în lupta crâncenă din 11 iulie 1917.

Rămăşiţele a 5.342 de ostaşi se alfă la Mărăşti, în 12 cripte, la vedere, construite în al doilea nivel subteran. În două cripte sunt ostaşi ruşi iar într-una germani, în celelalte dormindu-şi somnul de veci eroii români. În mijlocul monumentului se află sarcofagul Mareşalului Alexandru Averescu, pentru că asta i-a fost dorinţa, să fie înmormântat alături de soldaţii lui.
Costică Tecuceanu, custodele Mausoleului de la Mărăşti, are lacrimi în ochi. Îmi vorbeşte despre onoare, datorie, jertfa celor care au luptat în aceste locuri... Vine la monument de când era copil, pentru că tatăl său se ocupa de Mausoleu din anul 1953. I-a urmat, din 1986, şi nu doar locul de muncă l-a preluat de la tată. Ci şi patriotismul, mândria de a se ocupa de acest monument şi recunoştinţa pentru eroii noştri.
Unul dintre tablourile pe care echipa noastră i le-a oferit, pentru a fi donate Mausoleului, conţine imagini din Mărăştiul anului 1917, preluate din cartea "Pentru Neam şi Ţară" (editată de către "Societatea ocrotitoare a orfanilor de război").

Mândrie şi recunoştinţă
Nicoleta Dragomir: Ce înseamnă pentru dumneavostră să fiţi aici zi de zi, lângă eroii noştri?
Costică Tecuceanu: Înseamnă totul. De dimineaţă, de când mă trezesc vin cu drag aici, să fac curăţenie, să îngrijesc de cripte, pentru că ceea ce îmi place mie trebuie să placă şi vizitatorilor, care vin să vadă eroii neamului nostru.

Nicoleta Dragomir: Vă văd cu lacrimi în ochi, aşa cum v-am văzut şi când ne-am întâlnit anul trecut în noiembrie... Este un loc în care, cu toţii, ne aducem aminte şi purtăm recunoştinţă, însă ce înseamnă pentru dumneavoastră istoria acestor locuri?
Costică Tecuceanu: E o mândrie să fiu aici, născut şi crescut în aceste locuri. Şi nu doar pentru mine, ci şi pentru toţi locuitorii Mărăştiului şi ai Vrancei. Pentru mine înseamnă totul. Caut să-i stimez pe cei care au luptat cu viaţa pentru a trăi mai bine noi, în zilele noastre.

Nicoleta Dragomir: Este un loc însemnat, aici s-au dat lupte grele în Primul Război Mondial...
Costică Tecuceanu: Da, locul acesta era ocupat de trupele germane începând de la Măgura Odobeşti, Comuna Răcoasa, Dealul Mărăştilor, Mărăşeştiul şi până la Poiana Înţărcătoarea, hotar cu judeţul Bacău. Ai noştri veneau din partea de răsărit a satului Mărăşti, din localităţile Panciu, Moviliţa, Fitioneşti, Păuneşti, până la partea Adjudului, altă parte din spatele frontului german, alţii din nordul satului iar divizia condusă de generalul Nicolae Anghelescu, venea dispre pasul Oituz...

Are domnul Costică şi un mare regret. Din ce în ce mai puţini tineri, mai ales copii, trec pragul monumentului. În general, puţini sunt vizitatorii care vin la Mărăşti. Suntem cu toţii prinşi în cotidian, dar îmi doresc să fie acest articol un îndemn de întoarcere la istorie şi la cei care au plătit cu viaţa preţul libertăţii noastre. Dacă aveţi drum prin Vrancea vă puteţi abate puţin de la şoseaua naţională pentru a ajunge în comuna Răcoasa, la "Câmpul istoric Mărăşti". Aici odihnesc eroii români din Armata a II-a!

MAUSOLEUL MĂRĂŞTI - DATE ŞI FAPTE
Monumentul este situat în satul Mărăşti, comuna Răcoasa. Accesul auto se face dinspre drumul judeţean Panciu - Soveja - Răcoasa.
Mausoleul a fost ridicat pe locul unde s-a dat bătălia din 9-17 iulie 1917 şi face parte, alături de alte obiective istorice, din "Câmpul istoric de la Mărăşti (satul Mărăşti a fost distrus în întregime în timpul luptelor şi refăcut după război). Este înscris în Lista Monumentelor Istorice la poziţia 404.
Monumentul a fost construit din iniţiativa Societăţii „Mărăşti“, după proiectul arhitectului Pandele Şerbănescu. Sculptura a fost realizată de către sculptorul Aurel Bordenache. Piatra de temelie a fost pusă la 10 iunie 1928 în prezenţa Reginei Maria şi a unei impresionante asistenţe. Lucrările au fost finalizate în anul 1938.
La subsolul mausoleului se află criptele în care sunt depuse osemintele militarilor români, ruşi şi germani, în total 5.342 de eroi (din care numai 116 români şi 126 germani sunt identificaţi). Alături de aceştia, subsolul mai adăposteşte şi criptele în care sunt înhumaţi ofiţerii români căzuţi în bătălia de la Mărăşti. Ulterior, aici au fost depuse sarcofagul mareşalului Alexandru Averescu şi criptele generalilor Arthur Văitoianu, Alexandru Mărgineanu şi Nicolae Arghirescu.
În incinta mausoleului există şi un muzeu în care se păstrează trofee militare, hărţi, documente şi fotografii.

Echipa "VIITOR PENTRU SATE" - Vrancea
Nicoleta DRAGOMIR
Marian MUŞAT
foto: Leonard STAFIE, Claudiu BOROBEI

SURSA: REVISTA FERMA