În Răcoasa nu a dispărut “satul autentic” vrâncean!

Marian MUŞAT

Contrar unui parcurs pe care ni l-am stabilit în documentările pentru proiectul "Viitor pentru sate", în comuna Răcoasa nu am început ziua la primărie, ci am încheiat-o în faţa clădirii zugrăvită în culorile drapelului României.

Am avut cu adevărat o zi plină, cu 12 reportaje realizate în satele comunei vrâncene. Am întâlnit mulţi tineri reîntorşi acasă din străinătate şi care au investit cu succes în agricultură. Am făcut cunoştinţă cu tradiţiile locurilor, cu oameni frumoşi şi harnici care cred în viitorul satului românesc.
Primarul e şi el tânăr, de generaţia noastră. Ne-a însoţit peste tot, cu nerăbdare şi ochii pe ceas, pentru a ne arăta cât mai multe din tot ce are mai bun Răcoasa şi locuitorii ei. Drept urmare, am alocat comunei două ediţii ale revistei şi vă promitem o lectură interesantă despre români de-ai noştri şi poveştile lor de viaţă.

Leonard Stafie, Vladimir Păun, Nicoleta Dragomir - în faţa Primăriei tricolore din Răcoasa, la sfârşitul unei zile încărcată jurnalistic, cu noi prieteni şi multe reportaje despre viaţă, oameni şi valori ale satului românesc

Patriotismul se "citeşte" şi pe faţada Primăriei
Să nu uităm că ne aflăm într-o zonă cu mare încărcătură istorică, foarte aproape de Câmpul de luptă de la Mărăşti (despre Mausoleul Mărăşti vom scrie în ediţia 1-14 octombrie). Nici nu ne-a mirat foarte tare când am văzut clădirea Primăriei "îmbrăcată" în tricolorul României. "Mi-o asum, a fost ideea mea. De când sunt primar aici, zic eu că am făcut lucrurile să funcţioneze pe un făgaş bun, dar sediul Primăriei nu a beneficiat decât anul trecut de o investiţie. Practic, nu am făcut altceva decât să o izolăm termic, pentru că şi consumul de lemne era exagerat şi faţada primăriei a fost doar ideea mea, pe care mi-o asum deşi am avut comentarii şi pro, şi contra", spune Vladimir Sebastian Păun, primarul comunei Răcoasa.
Îi spun că mie, personal, îmi place ideea şi trec repede la următoarea întrebare. Cum stă comunitatea la capitolul investiţii?
Vladimir Păun: "Şcoala Răcoasa a obţinut o finanţare prin POR, zilele trecute (n.a. - 15 iunie a.c.) am primit aviz pentru a ridica prin SEAP, în faza de licitaţie, sperăm ca la anul, până în septembrie să poată beneficia copiii de condiţii mult mai bune. Avem în derulare pe PNDR un proiect de reabilitare a tot ce înseamnă sistem de alimentare cu apă în comuna Răcoasa, mai avem în faza de licitaţie - finanţare, un proiect de construire trotuare în sat Varniţa, prin GAL. Iată, din nou o iniţiativă locală, prin care banii europeni pot fi accesaţi mult mai uşor şi de către privat, şi de către public. Totodată, după ce am primit un răspuns nu foarte bun din partea AFIR-ului pe un proiect pe Măsura 7. 2. Modernizare-asfaltare drumuri comunale, pentru că am avut proiect eligibil, dar fără finanţare, din nou am depus proiectul pe Fondul Suveran de Investiţii şi sperăm ca de această dată să avem succes!".

Pe dealurile care străjuiesc Mărăştiul am ridicat drona, pentru a surprinde frumuseţea zonei. Video în curând, pe www.revista-ferma.ro

Colegul Marian Muşat a punctat câteva concluzii
Aşezarea de pe valea Şuşiţei are constrângeri bugetare, în schimb dispune de resurse foarte mari care sunt puţin valorificate. Două sunt ocupaţiile de bază a locuitorilor: creşterea animalelor şi agricultura, practicată la nivelul unei zone de deal. În ultimul timp, efectivul de bovine s-a micşorat, în timp ce ovinele şi caprinele se menţin la acelaşi nivel. Creşterea animalelor este un sector cu potenţial care trebuie revitalizat. În comună, sunt înregistrate o cooperativă agricolă, aflată în impas funcţional (încă nu-i în prag de lichidare) şi o asociaţie a crescătorilor de animale. 
Un lucru inechitabil ce a provocat nemulţumiri şi serioase probleme din mai multe puncte de vedere este faptul că unitatea administrativ-teritorială Răcoasa nu este declarată zonă defavorizată. Primarul comunei, medicul veterinar Vladimir Păun, aflat la al doilea mandat, se întreabă nedumerit cum au fost luate în calcul şi interpretate criteriile de selecţie a zonelor defavorizate, din moment ce comuna Câmpuri din vecinătate, care are cam aceeaşi situaţie economică, se află la o altitudine asemănătoare, dispune de aceleaşi condiţii climatice şi sociale ca şi Răcoasa, a primit statutul de zonă defavorizată? La fel şi Soveja, comună declarată zonă montană defavorizată! 
Astfel, întreprinzătorii particulari din Răcoasa ar fi putut beneficia de o serie de facilităţi fiscale, fermierii de subvenţii mai mari, iar primăria ar fi câştigat un plus de punctaj la evaluarea proiectelor de finanţare cu fonduri europene! Se pare că, până la urmă, a fost o chestiune de natură politică în urma căreia a fost „sacrificată” aşezarea de pe malurile Şuşiţei care a dat Moldovei pe mitropolitul cărturar Varlaam (pe numele de mirean Vasile Moţoc), cât şi pe primii ctitori ai mănăstirii Mera!

Dar în comuna Răcoasa nu a dispărut “satul autentic”, vatră a plămădirii, conservării şi promovării valorilor culturale şi spirituale, a conştiinţei naţionale. Şi putem afirma că atâta timp cât am întâlnit creatori de artă populară, meşteşugari, iubitori de frumos, păstrători ai datinilor şi tradiţiilor locale, viitorul este asigurat. 
Important este că tot mai mulţi tineri care au plecat din vatra satului să muncească în străinătate, au strâns ceva bănuţi şi s-au întors să investească într-o afacere pe plan local. Despre acest fenomen social noi am mai relatat în paginile revistei Ferma. Sunt poveşti de succes care scriu o nouă filă în Cartea Noii Istorii a satului din Ţara Vrâncioaiei. 
După cum ne spune şi edilul din Răcoasa: "Sper ca şi dumneavoastră să fi rămas cu o impresie bună despre comuna noastră şi despre potenţialul pe care îl are această aşezare, şi pe care eu, împreună cu echipa mea, ne trudim să îl scoatem în evidenţă şi să îl valorificăm".

BINE AŢI VENIT LA RĂCOASA!
Comuna Răcoasa se află în regiunea subcarpatică, în nordul judeţului Vrancea, pe DN 2L la 60 km de municipiul Focşani, pe malul stâng al Şuşiţei, fiind formată din satele: Răcoasa, Gogoiu, Mărăşti, Verdea şi Varniţa.
Răcoasa şi localităţile componente au o adâncă rezonanţă în memoria poporului român. Astfel, pe partea stângă a văii Şuşiţei, încă de la intrare ne întâmpină dealul Mărăştilor, loc încărcat de istorie, martor al uneia dintre cele mai mari victorii româneşti în decursul timpurilor.

Articol publicat in revista Ferma nr. 16(243), 15-30 septembrie 2019

Echipa "VIITOR PENTRU SATE" - Vrancea
Marian MUŞAT
Nicoleta DRAGOMIR
foto: Leonard STAFIE, Claudiu BOROBEI

SURSA: REVISTA FERMA

ŢESĂTURI ŞI OUĂ ÎNCONDEIATE - bijuterii ale artei populare vrâncene

Marian MUŞAT

Ioana Popa, o femeie ajunsă la vârsta de aproape 75 de ani, este singura din satul Mărăşti, comuna Răcoasa, care mai încondeiază ouăle. Obiceiul este unul străvechi în tradiţia poporului nostru, o vie mărturie a datinilor, credinţelor şi obiceiurilor pascale, reprezentând un element profund de cultură spirituală specific românească.

„Pe timpurile tinereţii noastre, când veneau Paştele sau Crăciunul te duceai la naşi cu ouă încondeiate. Aşa era tradiţia! Oul încondeiat ne transmite bucurie, smerenie, împăcare. De tânără încondeiez ouă din dragoste; pasiunea o am de la o bunică vestită în sat. Să vă spun cum a început povestea! Fusesem la o babă să-mi încondeieze câteva ouă şi nu mi-a plăcut cum le-a făcut. Atunci mi-am zis să mă duc eu la bunica mea şi să învăţ! Aşa am şi făcut”, ne-a declarat creatoarea populară.

Modelele migăloase cer atenţie, răbdare şi talent
La începutul lunii iunie a mai încondeiat câteva ouă, le-a făcut pentru o comandă venită de la rude. Nu are preţ fix, depinde de om, la neamuri le dă ceva mai ieftin: între doi şi cinci lei. Ouăle de struţ sunt ceva mai scumpe, dar sunt şi mai mari şi cer mai multă artă. „Luam zece ouă de dimineaţă şi până la 12  le terminam. Modelele sunt migăloase, necesită atenţie, răbdare şi talent. Spăl ouăle cu oţet sau uneori cu zer acru, astfel încât să se poată lua culoarea şi ceara mai uşor. Folosesc ceară de albine topită. Lucrez cu chişiţa, o unealtă dintr-un beţişor de lemn, având la un capăt o pâlniuţă din alamă prin care trece un fir de păr de porc. Prima dată tatăl meu mi-a făcut-o. După scriere şi îmbăiere, încălzesc uşor oul şi cu o cârpă îndepărtez straturile de ceară”, a explicat Ioana Popa.
Artizana din Mărăşti foloseşte ceara de stup; o ia de la cei care cresc albine. Înainte vreme, vopselele vegetale le procura de la nişte femei din comuna Câmpuri sau le făcea singură acasă. Acum se utilizează mai mult substanţele chimice. “Culorile erau obţinute din natură, le găseam mai uşor, acum nu prea mai am de unde. La verde şi galben am băgat lichide, la albastru sineală, albăstreală care se punea în var când se spoiau casele. La negru puneam cărbuni de tei înainte, acum punem vopsea neagră, rozul îl găsesc greu”, a precizat vrânceanca.

 
„La mine, meşteşugul e în sânge!”
„Eu lucram doar ouăle pe care le primeam. Nu voiam să le schimb deloc! Era lume care le aduceau şi clocite; pe cele crăpate la fiert le dădeam la orătănii. Într-un an, mi-a adus cineva să-i încondeiez ouă de struţ. M-am învoit, doar dacă îmi lasă şi mie câteva. La mine, meşteşugul e în sânge. Dacă nu fac oul într-un an, nu mă simt bine! Motivele, desenele eu le am în cap, le-am înregistrat de pe unde am văzut”, a susţinut păstrătoarea tradiţiilor populare. 
Ioana Popa lucrează de mai bine de 50 de ani. Până acum a închistrit câteva zeci de mii de ouă. Numai anul acesta de la Paşti şi până la Ispas a împodobit cu desene în jur de o sută. Într-un an a avut comandă de vreo două sute, care au fost trimise în Spania şi Italia. „Nu mai e nimeni în satul Mărăşti să facă aşa ceva, am cerinţe, dar nu mai pot să mă mai ocup, nu mă mai lasă ochii. Trist este că nu are cine să ducă pe mai departe meşteşugul. Nepoţelele, dacă ar sta cu mine, ar învăţa, dar unele merg la şcoală, altele au servici!”, a rostit cu amărăciune Ioana Popa.
În mai multe rânduri, a fost chemată la grădiniţa din Mărăşti să le arate copiilor cum se încondeiază ouăle, în speranţa că va trezi interesul prichindeilor. Până acum încă nu a germinat sămânţa pasiunii în inimile fragedelor vlăstare. 
În anul 2010, Ioana Popa a vizitat SUA şi Canada. A participat cu Centrul Cultural de la Focşani la festivaluri şi concursuri de profil şi a fost premiată. Este mândră de acest lucru, înseamnă că munca sa migăloasă şi plină de talent a fost şi este apreciată peste hotare.

O altă pasiune: ţesutul covoarelor!
Ioana Popa mai are o pasiune: să lucreze la războiul de ţesut. A învăţat de mică de la Panaghia, bunica din partea tatălui, care a crescut-o. „Era tare isteaţă şi foarte talentată! Lua un sac de peşte dimineaţa, punea războiul, urzea, cosea şi până seara mâncam şi o plachie. Aşa de harnică era! De la bunica am avut primul război de ţesut”, şi-a depănat amintirile Ioana Popa. 
„Maşinăria“ în care prind viaţă ţesăturile e urcată în podul casei. Ar „întinde-o” şi acum în casă, are strâns material de lucru, dar nu-o lasă nea Ion, soţul. Cică vrea să o... menajeze! S-a lăsat de ţesut în urmă cu vreo trei ani. „Câte nopţi am pierdut eu, nu vă puteţi închipui! Am făcut de toate: cuverturi, covoare, ştergare, ţesături ornamentale... Veniţi să vă arăt. Motivele, ori le vedeam la cineva şi mă consumam eu singură până îmi ieşeau, ori le luam din reviste”, a explicat ţesătoarea.

Ioana Popa: „E o durere pentru mine, dacă nu scriu ouă, zac; e o boală!”

Colecţia de ţesături, bijuterii ale artei populare 
Şi apoi a continuat: „Aveam femei care mă chemau acasă să le învăţ; mergeam de la una la alta. În alte sate, la Varniţa, la Verdea, stăteam câte două, trei zile. Se adunau ciotcă, eu le începeam războiul şi ele continuau în urma mea. Era un fel de clacă. Mie mi-a plăcut şi îmi place mult combinaţia dintre roşu şi negru. Nu mai lucrează lumea, acuma, cumpără de-a gata din comerţ. Dar, ce fac eu e mult mai bun!” 
Ioana Popa nu ne-a lăsat să plecăm fără să-i vedem şi să-i admirăm colecţia de covoare şi cuverturi vechi de peste cinci decenii. Cu multă trudă, din mâinile ei dibace au ieşit adevărate bijuterii ale artei populare specifice Moldovei de sud. 
Astăzi, meşteşugul de ales şi ţesut covoare, ca şi cel al încondeierii ouălor, s-a redus foarte mult iar în unele aşezări aproape că a dispărut. Motivele sunt mai multe: fie că tineretul mai mult e plecat din sat şi nu are cine lucra; fie că moda s-a schimbat şi în case se preferă covoarele şi cuverturile realizate în sistem industrial şi diferite ca preţ. 
De asemenea, s-a schimbat şi structura zestrei fetelor, care s-a îndepărtat de obicieurile şi tradiţiile populare. 

Articol publicat in revista Ferma nr. 16(243), 15-30 septembrie 2019

Echipa "VIITOR PENTRU SATE" - Vrancea
Marian MUŞAT
Nicoleta DRAGOMIR
foto: Leonard STAFIE, Claudiu BOROBEI

SURSA:REVISTA FERMA

LUI GIANI CHIRIŢĂ USTUROIUL ÎI VA ADUCE BANI FRUMOŞI!

Marian MUŞAT

După ce a fost plecat şi a muncit câţiva ani buni prin străinătate şi a strâns o brumă de bani, în luna februarie a acestui an, tânărul Cristi Giani Chiriţă şi-a dorit să se întoarcă acasă, la Răcoasa, să pună pe picioare o afacere de familie.

„Am absolvit liceul în Spania, am intrat şi la facultate, dar a trebuit să renunţ la studiile universitare din motive personale. Am gândit viitorul că e mai benefic să îmi creez propria afacere în ţară şi am întrezărit o oportunitate în cultivarea usturoiului. Am luat ideea din Spania. Am lucrat acolo, am văzut că în Peninsulă merge şi am zis să o probăm în ţară”, spune fermierul.     
Afacerea a început cu sprijinul părinţilor pentru că tatăl său, Florin Chiriţă, se îndeletnicise cu agricultura şi ştia rostul lucrării pământului. „El m-a sfătuit cel mai mult şi m-a convins. Sincer, cu agricultura nu am nimic în comun. M-am gândit că ar fi o investiţie bună! Este o cultură de nişă; aici, la noi în zonă, nu este tradiţie în cultivarea usturoiului! Acum mă bucură şi mă motivează şi faptul că subvenţia a crescut de la 1.000 la 3.000 de euro la hectar”, adaugă tânărul agricultor.  

Sămânţa unei afaceri profitabile
Romanii aveau un dicton: “Nihil homini natura sine magno labore dat”, adică „Natura nu dă nimic omului fără mare stăruinţă”. Aşa că Giani s-a pus imediat pe treabă. A luat legătura cu unii cultivatori din comuna Râmnicelu (judeţul Buzău), vestiţi cultivatori de usturoi, şi a cumpărat sămânţă. Preţul era undeva la 7 lei/kg, dar negociind o cantitate mai mare, pe Cristi Giani Chiriţă l-a ajuns la 5 lei şi câţiva bănuţi kilogramul. Între timp, tatăl său a vorbit cu patru proprietari de teren să arendeze o suprafaţă de peste două hectare. Aşa că în martie, a intrat cu semănătoarea în lucru.  
„Cultivatorii buzoieni de unde am luat sămânţa mi-au zis că la semănat va intra o cantitate de 1,2 tone la hectarul de usturoi. Dar nu a fost aşa, doza a fost mai mică. Nu am folosit fertilizanţi, am dat un ajutor cu un îngrăşământ foliar. Cultura a fost stresată de variaţiile mari de temperatură dintre noapte şi zi şi am avut probleme cu erbicidul. L-am aplicat şi nu şi-a făcut efectul aşa cum ar fi trebuit; apoi a plouat mult şi a crescut iarba. Practic, am lucrat degeaba. La primul prăşit au fost nouă persoane pe care le-am plătit cu 100 lei ziua de muncă, plus mâncare”, explică tânărul fermier Cristi Giani Chiriţă.

Programul „Usturoiul” este realizat
În luna aprilie s-a înscris la Direcţia pentru Agricultură Judeţeană Vrancea în Programul „Usturoiul” 2019, cu suprafaţa de 2,21 hectare, în realitate are 2,41 ha, deci cu 20 de ari mai mult, ceea ce i-a oferit mai multă siguranţă în realizarea producţiei. Inspectorii agricoli care au venit în control s-au declarat mulţumiţi de starea de vegetaţie a culturii.
Cristi Giani Chiriţă este încrezător în forţele sale; are suficient optimism că va realiza programul, adică să producă şi să valorifice o cantitate de usturoi de minim 5.000 kg/ha, dovedită cu documente justificative. Despre tehnologia de cultură, cât şi despre agricultură, nu a avut nici cea mai mică noţiune; s-a informat mai mult teoretic, din internet şi din recomandările specialiştilor. Aşa cum ne spune, începând cu anul viitor intenţionează să continue programul şi să mărească suprafaţa cultivată cu usturoi.  
Îl ajută extraordinar de mult faptul că are desfacerea asigurată. „Cei care mi-au vândut sămânţa îmi cumpără recolta de usturoi, bineînţeles, după ce îmi voi păstra materialul semincer pentru anul următor. Respectând tehnologia, se pot obţine cam 8-9 tone de usturoi la hectar; eu mă aştept ca la final să mă închid cu 6-7 tone/ha, ceea ce este o producţie mai mult decât mulţumitoare!”, spune satisfăcut vrânceanul.  

Cristi Giani Chiriţă culege roadele investiţiei!
Pe piaţă, preţul usturoiului la engros este cuprins între 12 şi 15 lei kilogramul, în funcţie de calitate. Este unul bun! Anul acesta producătorul agricol vrâncean a amenajat şi o mică grădină de legume, undeva pe malul Şuşiţei, în care a plantat ardei şi vinete, mai mult pentru consumul propriu; însă ceea ce-i prisoseşte poate valorifica la piaţă. 
De asemenea, are o plantaţie de cătină în anul al treilea de la înfiinţare, în care îşi pune mari speranţe.    
Cristi Giani Chiriţă este un tânăr care ştie ce vrea, a ales să înmulţească banii strânşi cu multă trudă şi îi reuşeşte! Toată afacerea l-a costat ceva mai binişor de 5 mii de euro, dar este pe deplin convins că a făcut o alegere bună. A început, deja, să culeagă roadele investiţiei sale inspirate!

Articol publicat in revista Ferma nr. 16(243), 15-30 septembrie 2019

Echipa "VIITOR PENTRU SATE" - Vrancea
Marian MUŞAT
Nicoleta DRAGOMIR
foto: Leonard STAFIE, Claudiu BOROBEI

SURSA: REVISTA FERMA

Brânzăria de la ferma „CĂPRIŢELE LUI ROBERT”

Marian MUŞAT

Marcela Pricop abia se întorsese din Piaţa Sud din Focşani. Mai întâi fusese dis-de-dimineaţă în standul de lactate din Panciu încărcată cu marfă: telemea, caşcaval proaspăt şi afumat, caş dulce, urdă, zer, iaurt, kefir, lapte proaspăt, cremă tartinabilă, dar şi cu alte bunătăţi din brânzărie.

„Am vândut de 2.700 lei, pentru un fermier mic, e bine! Merg de două ori pe săptămână, miercurea şi sâmbăta, în restul zilelor pregătim produsele, ciclul de fabricaţie e destul de lung. De la începutul lunii iunie, avem un magazin din Bucureşti care ne ia din produsele noastre”, spune vrânceanca din Răcoasa.  

Produse personalizate 
În comună se adunaseră nori negri de ploaie. După ce a început să picure, ne-am adăpostit în micuţa brânzărie unde se procesează laptele muls de la ferma „Căpriţele lui Robert”. La loc sigur, ferit de căldură, stăteau rotiţele de brânză feta, de caşcaval afumat, telemeaua, crema tartinabilă, o specialitate de brânză maturată ţinută la borcan în ulei de măsline, caşul maturat, sticluţele de iaurt şi kefir sau caşurda marinată. „La muls obţinem în jur de 350 litri de lapte la zi care intră la procesare. Vreo 50-60 litri în stare proaspătă vindem miercurea şi sâmbăta la piaţă clienţilor noştri. Ştiţi cum mi-i fac de muşterii? Am o pagină pe facebook; se numeşte şi acolo dau drumul la promovare. Am ajuns în al treilea an şi vindem destul de bine pe bază de comenzi: laptele e 7 lei litrul, iaurtul, kefirul, sana 14 lei/l, caşcavalul 30 şi 35 lei/kg cel afumat, caşul de capră 25 lei/kg, telemeaua 25 lei/kg, urda 15 lei/kg. Am reuşit să-mi fac etichetele pentru că produsele sunt personalizate. E multă muncă, dar făcând numai brânză, nu faci de nici o... brânză!”, rosteşte pilduitor producătoarea. 
După care continuă să explice: „Reţetele de fabricaţie le ştiu de la rudele din partea soţului! Însă, multe dintre produsele noi le-am învăţat singură. Am descoperit pe o reţea de socializare un forum italian de unde am luat totul despre lapte. Acum încercăm să facem o brânză maturată de capră”.

„Am visat să-mi fac ferma mea!” 
Marcela Pricop este de profesie asistentă medicală. A avut norocul să lucreze în oraşul unde a crescut, aproape de Parcul Naţional Retezat, acolo de unde minerii scoteau "aurul negru" la suprafaţă, acolo unde muntele se înălţa semeţ, chiar din faţa blocului în care locuia. Doar în vacanţă ajungea pe plaiurile natale, într-o comună numită Vinderei, aşezată la graniţa a două judeţe: Vaslui şi Galaţi. Acolo vara mergea în vacanţă, bunica de la ţară nu avea animale în curte, decât câteva găini.
În anul 2004, Marcela Pricop şi soţul ei Marcel Taftă (fiecare şi-a păstrat numele de familie) au plecat în Italia. Au muncit vreme de 14 ani, după care au bătut în retragere şi au venit acasă, în Răcoasa, pentru a duce o viaţă mai simplă şi liniştită, mai aproape de natură, departe de tumultul oraşului. 
În 2013 au cumpărat o bucată de teren de 1,3 ha, unde au construit un saivan. Şi tot în acelaşi an au cumpărat şi caprele. „Bunicii şi părinţii mei au crescut oi de când se ştiu. Tatăl meu, Oancea Taftă, a fost vreme de 45 de ani baciul satului, un om respectat în comună. Cât timp am fost plecat din ţară lucrând în construcţii, am tot visat să-mi fac ferma mea. Cu gândul ăsta m-am întors acasă. De la un crescător din Huruieşti (judeţul Bacău) am cumpărat 99 de capre din rasa Carpatină, că celelalte sunt mai pretenţioase. După 5 ani am ajuns la un efectiv de 488 (din care vreo 30 de ţapi) şi aproape o sută de oi (cu 20 de berbecuţi pentru reproducţie), o măgăriţă, două pisici şi nouă câini. Aş vrea să măresc numărul de animale la o mie, dar nu am cu cine face treaba, nu găsesc forţă de muncă. Mulţumim lui Dumnezeu că totuşi, am oameni buni. Acum am patru ciobani, un strungar, taică-miu, eu”, explică fermierul Marcel Taftă.  

Proiecte cu finanţare şi profitul reinvestit
Stâna se află în apropierea satului. În fiecare dimineaţă, fie vară, fie iarnă, la ora 5 Marcel Taftă este prezent la saivan şi adesea îl apucă miezul nopţii până se urcă în pat să îl prindă somnul. Are în întreţinere vreo 70 ha de păşune, din care 44 ha închiriate de la primărie, pe care a înfiinţat o lucernieră. La Răcoasa nu se cultivă porumbul, decât foarte puţin. Nu merge pentru că sunt două fonduri de vânătoare şi porcii mistreţi dau iama prin cultură, provocând numai stricăciuni. 
Ca orice om de afaceri care se respectă, reinvesteşte profitul. A reuşit să prindă o finanţare din bani europeni. În urma unui proiect depus pe Măsura 112 - Instalarea tinerilor fermieri, a primit 40.000 euro, din care a cumpărat animale şi utilaje agricole. În zonă, mâna de lucru calificată lipseşte, de aceea a depus un nou proiect pentru alte dotări (mulgătoare, echipamente pentru procesarea laptelui) cu scopul vădit de a reduce din forţa de muncă.

Ferma turistică, un nou concept pentru viaţa la ţară!
„Acuma sunt în lucru cu un proiect de pe subMăsura 16.4 - Sprijin acordat pentru cooperare orizontală şi verticală între actorii din lanţul de aprovizionare în sectorul agricol. Am reuşit să găsim o pensiune cu care să colaborăm, am invitat un liceu din Focşani să devină partener. Valoarea proiectului: 100 mii euro. Am avut anul trecut un proiect refuzat de AFIR pentru că s-a greşit un cod CAEN. Vrem să facem o fermă turistică cu uşile deschise. Dar pentru că funcţionarii nu au înţeles care era distracţia în toată treaba asta, l-au declarat neeligibil la finanţare! Noi încercăm să rupem copiii de calculatoare, de tablete, de mediul virtual şi să-i apropiem de animale. Cooperarea şi asocierea sunt cât se poate de benefice, deşi este extraordinar de greu în zona noastră! Doar unindu-te poţi să faci ceva!”, crede în continuare Marcela Pricop. 
De aceea, “vom încerca un alt fel de viaţă la ţară: o fermă turistică, unde copii de la oraş să poată să vină în vizită, să vadă cum se îngrijesc animalele şi de unde vine laptele. O fermă unde turiştii să poată gusta din produsele noastre şi să petreacă o zi în aer liber. Este un vis care sperăm din tot sufletul să devină realitate”.

“Viaţa nu-i uşoară, dar ne umple inima de energie şi entuziasm”
Ferma poartă numele lui Robert, fiul cel mai mic, în vârstă de cinci anişori. Micuţul iubeşte animalele, vrea să-şi urmeze tatăl şi să devină crescător de capre. E numai energie, umblă peste tot cu căpriţa lui preferată Ţaca-Ţaca: la joacă, la muls, la degustat din bunătăţile pregătite de mama lui din laptele caprelor. Când va fi mare, vrea să plece cu căpriţele lui dragi pe deal. 
“Am un hobby de care sunt foarte mândră; îmi place să fac torturi decorate manual. Când mă simt obosită, crearea decoraţiunilor mă relaxează. Sunt mamă a doi băieţi şi soţie de fermier. N-am o viaţă uşoară, dar e una frumoasă, ne umple inima de energie şi entuziasm. Simt că trebuie să dăruiesc şi celorlalţi din bucuriile mele şi din experienţa mea”, susţine Marcela Pricop.

Articol publicat in revista Ferma nr. 16(243), 15-30 septembrie 2019

Echipa "VIITOR PENTRU SATE" - Vrancea
Marian MUŞAT
Nicoleta DRAGOMIR
foto: Leonard STAFIE, Claudiu BOROBEI 

SURSA: REVISTA FERMA

Brandul “STUPINA LUI ANDREI”, pe linia de fabricaţie

Marian MUŞAT

În comuna vrânceană Răcoasa sunt câţiva prisăcari împătimiţi. Unul dintre aceştia este Andrei Blaga, un tânăr care a dezvoltat o mică afacere din albinărit, din această nobilă şi străveche ocupaţie a poporului român.

A împlinit vârsta de 25 de ani, locuieşte în satul Verdea şi se trage dintr-o familie de apicultori. Împreună cu tatăl său are în îngrijire aproape o sută de stupi de albine din rasa românească Apis mellifera carpatica, albină productivă (în condiţii excepţionale de cules producţia medie multianuală poate atinge şi 50-60 kg/familie). Rasa a fost medaliată de trei ori la congresele internaţionale ale Apimondia pentru caracteristicile valoroase de comportament şi productivitate.

Proiect pentru o linie de ambalare a mierii
“Anul trecut am depus un proiect pentru dezvoltarea afacerii prin programul Start-up Nation care, ulterior, a fost declarat eligibil. Am solicitat sprijin financiar pentru achiziţionarea unei linii tehnologice complete, cu utilaje şi echipamente pentru ambalarea mierii de albine în pliculeţe şi mini-caserole şi etichetarea acestora, astfel încât produsele de stupină să fie mai lesne de comercializat. După ce am primit finanţarea, am cumpărat utilajele de la un cunoscut producător şi ne-am străduit să le punem în funcţiune. Le-am testat în condiţiile tehnologice de lucru şi încet, încet am început să facem producţie. De asemenea, mai timid, s-a pus pe picioare şi vânzarea mierii de albine. Sigur, este multă muncă, dar avem convingerea că vom reuşi - dacă ne ajută Dumnezeu! - şi o să fie treaba bună!”, ne-a declarat apicultorul profesionist.  

Pe piaţa apicolă, preţuri de… trântori! 
Andrei Blaga ştie că anul apicol nu a fost unul dintre cei mai buni. Au fost probleme cu culesurile, aşa că producţia de miere nu a fost cea aşteptată de către crescătorii de albine, ci mult mai mică. Aşa cum se întâmplă în toate sectoarele de producţie, chestiunea cea mai arzătoare rămâne comercializarea. Preţurile producţiei apicole sunt de… trântori! Adică, foarte mici. În Stupina lui Andrei, oferta este generoasă, începând cu mierea, sută la sută naturală: polifloră, de tei, de salcâm, de floarea-soarelui sau de rapiţă, şi până la produsele de prisacă: polen, căpăceală, păstură, propolis, faguri cu miere, lăptişor de matcă sau ceară.
Produsele apicole le valorifică pe unde şi cum găseşte: în pieţe, cu ocazia participării la târgurile de profil, la unele unităţi hoteliere şi de alimentaţie publică, la diferiţi clienţi, dar la preţuri care, uneori, nu acoperă nici măcar munca, darămite calitatea. „Până acum vindeam mierea la angrosişti, o dădeam aproape pe degeaba, la un preţ foarte scăzut. M-am gândit să ne oprim, să luăm utilajele, să procesăm şi să adăugăm plusvaloare mierii de albine. De aceea am optat pentru dozare şi ambalare; obţinem şi un preţ mai bun, dar şi munca va fi mai bine plătită. Producem miere de toate felurile, salcâm, tei, rapiţă, ne plimbăm cu stupii după fiecare floare ca să avem producţia cât mai diversificată”, a explicat crescătorul de albine din Verdea - Răcoasa.

Brandul “Stupina lui Andrei” 
Andrei Blaga se află la început şi este hotărât să facă treabă. Este absolvent de liceu, specialitatea mecanică. În anul 2017, şi-a deschis firmă, după ce a urmat un curs de pregătire profesională în apicultură, şi-a angajat câţiva oameni cu carte de muncă pentru că, după cum spune, “nu poţi lucra singur”. Tatăl său se ocupă de partea de stupină şi el cu „mica industrie”. „În urmă cu trei ani, în 2016, am creat pagina de facebook . Intenţionez să înregistrez acest brand, de aceea am imprimat banda pentru etichete. Cu noua linie de fabricaţie pot ambala şi eticheta pliculeţe cu miere pentru ceaiuri, caserole mici de 30 de grame sau borcane de diferite capacităţi. Voi face de toate, tot ce se poate vinde la un supermarket”, a susţinut tânărul apicultor vrâncean.

Deocamdată, este în căutarea unui distribuitor din zonă mai răsărit cu care să intre într-un parteneriat de afacere. 
„Am încercat să livrez pe piaţă pliculeţe cu miere de albine. Într-un final, am găsit un lanţ de cinci, şase restaurante care ar fi vrut să încerce o colaborare, dar nu mă ajută prea mult. Fiind distanţa mare faţă de oraş, costurile de producţie şi de transport sunt prea ridicate. Ca să merg eu cu maşina să duc câte puţin, mă costă mai mult benzina, decât banii pe care îi primesc pe miere! Trebuie să găsesc un partener cu care să închei o colaborare pe zona de distribuţie!”, a precizat Andrei Blaga. 
Apoi, stuparul vrâncean a ţinut să adauge: „Dacă va merge bine vânzarea cu noile produse, mă gândesc să extind partea de stupină. Nu are rost să cumpăr miere de albine din altă parte. Voi extinde prisaca să produc cât mai multă miere ca să acopăr cererea”. 
Noua investiţie, a cărei valoare s-a ridicat la circa 44 mii de euro, i-a înlesnit tânărului apicultor intrarea şi individualizarea pe piaţă, iar rentabilizarea afacerii îl va “obliga”, cu siguranţă, să mărească numărul de familii de albine din Stupina lui Andrei.

Articol publicat in revista Ferma nr. 16(243), 15-30 septembrie 2019

Echipa "VIITOR PENTRU SATE" - Vrancea
Marian MUŞAT
Nicoleta DRAGOMIR
foto: Leonard STAFIE, Claudiu BOROBEI

SURSA: REVISTA FERMA

CASA DE PIATRĂ DIN PLANTAŢIA DE ZMEUR

Marian MUŞAT

Alex Ciobotaru deţine în satul Verdea, comuna vrânceană Răcoasa, o plantaţie de zmeur în suprafaţă de 1,2 hectare, aflată în al patrulea an de la înfiinţare, şi 3.000 mp de teren cu puieţi. La data când am vizitat-o (jumătatea lunii iunie) cultura se dezvolta în condiţii normale. Pe o mică suprafaţă avea un soi mai văratic ce în două săptămâni urma să se coacă şi să înceapă culesul.

Anul trecut, Alexandru Ciobotaru nu a avut parte de zmeură. „Nu am putut face un borcan de dulceaţă pentru mine, că nu am avut din ce! A plouat mult peste plantaţie, toate fructele au căzut la pământ şi s-au depreciat. Cultura a fost calamitată sută la sută. Nu am primit despăgubiri pentru că nu am asigurat-o; a fost vina mea. Astea sunt riscurile în agricultură, au pierit şi mulţi puieţi, s-au îmbolnăvit, nu mi-am dat seama din ce cauză şi n-am putut interveni la timp”, ne-a declarat păgubitul cultivator.

La cules, se simte lipsa forţei de muncă
Alexandru Ciobotaru s-a zbătut foarte mult în trei ani de zile până ce a reuşit să intre pe un lanţ de magazine. A obţinut un preţ bun, dar important este ca fructul să fie cules şi livrat la timp. De asemenea, face vânzare directă, din casă-n casă! „Lucrez împreună cu viitoarea mea soţie, Andreea, şi cu ce oameni mai găsim din sat. Adunăm până pe la orele prânzului cât putem, marfa proaspătă şi parfumată o încarc în dubiţă şi onorez comenzile. Cred că ar trebui să mă ocup mai serios de promovare pe pagina mea de facebook , pentru că în fiecare an am avut probleme cu desfacerea. Fructul de culoare roşie, cu miros plăcut şi gust acrişor-aromat este deosebit de perisabil”, a susţinut tânărul fermier. 
Potrivit acestuia, la vremea culesului, îi trebuie cel puţin zece oameni, dintre cei harnici, însă cu mare greutate îi convinge să... muncească. Mulţi „liberi profesionişti” stau cu mâna întinsă după ajutorul social... în plantaţie, dacă nu se recoltează într-o zi, în următoarea, toată zmeura e pe jos! Fructul odată adunat trebuie să fie viguros încât să reziste cel puţin două zile, altminteri se depreciază foarte uşor şi nu îl cumpără nimeni! Aşa că trebuie cules, depozitat şi transportat cu mare grijă. La piaţă, zmeura este preţuită între 8 şi 15 lei kilogramul, în funcţie de mărime şi de parfum, iar la magazine, comercianţii nu fac plata până ce nu vând marfa!

Soiuri de zmeur valoroase şi profitabile
În plantaţia de la Verdea sunt cultivate două soiuri de zmeur: Polka, apreciat ca fiind unul dintre cele mai valoroase şi profitabile din România, şi Cayuga, o varietate americană, timpurie, foarte răspândită în ţara noastră, ce fructifică începând cu ultima decadă a lunii mai până la venirea îngheţului. Cultura de zmeur este sută la sută realizată în sistem ecologic. Anul trecut, Alexandru Ciobotaru a întâmpinat ceva probleme cu bolile. Le-a rezolvat rapid cu nişte zeamă de urzică. Pentru tratamentele curente, are un partener care îi distribuie substanţe bio, la pachet cu recomandările de specialitate.
În comuna Răcoasa mai este o familie care cultivă bobiţele de culoarea rubinului, dar are o suprafaţă mult mai mică. „Concurentul” se confruntă cu aceleaşi probleme.  

„M-am adunat de pe... drumurile europene!”
Alex Ciobotaru a făcut şcoala de bucătari-ospătari, nu are nici o legătură cu domeniul agricol. O vreme a lucrat în străinătate. A străbătut în lung şi-n lat Italia, Marea Britanie ca şofer, distribuitor de marfă sau desfăşurând activitate de coletărie. În urmă cu aproape cinci ani, săturându-se de… drumurile europene, a revenit acasă, în sat! A vrut să investească ceea ce a strâns din… învârtitul roţii!
“Sincer, nici nu am idee de ce am ales zmeura şi nu alţi arbuşti fructiferi! Cred că datorită aromei, gustului şi preţului atractiv de pe piaţă. Tatăl meu, Mihăiţă Ciobotaru, m-a sfătuit să am şi eu o plecare în viaţă, să fac ceva aici, la ţară, să-mi pot dezvolta o afacere ca să am din ce trăi! Şi, iată, l-am ascultat! Aveam o bucată de teren, moştenire de la bunicul meu, am mai cumpărat o mică suprafaţă, aici pe deal. Aşa am început, greu. Am studiat foarte mult! Încă de la plantare am întâmpinat multe dificultăţi tehnologice. Dar cu internetul, cu sfaturile prietenilor şi ale inginerilor horticultori, am reuşit să dăm înainte. Nu am făcut încă socoteala, dar toată afacerea cred că m-a costat mai bine de 15 mii de euro de când am plantat primii butaşi de zmeur”, a explicat tânărul horticultor.

De la stânga la dreapta: Leonard Stafie, Alex Ciobotaru, Nicoleta Dragomir, Vladimir Păun - primarul comunei Răcoasa
 

O unitate de procesare de... vis!
Visul lui este să pună în funcţiune o unitate de prelucrare şi apoi să vândă produsele procesate: suc, sirop, gem, dulceaţă din zmeură. Costă mult şi, deocamdată, nu dispune de banii necesari. A depus două proiecte în acest sens, amândouă au fost eligibile, dar... fără finanţare!
Alexandru Ciobotaru nu renunţă la visul său; este un optimist incorigibil! Într-un viitor apropiat, are speranţa că o să realizeze o făbricuţă din banii proprii şi o să fie mai bine. Nu regretă că s-a apucat de cultura de zmeur. Ştie că este foarte mult de muncă, se simte lipsa mâinii de lucru iar la vremea culesului este foarte cald, în jur de 40 de grade în plantaţie. Dar nu se plânge, merge mai departe!
În ferma sa de pe dealurile Răcoasei mai are destul de multe lucruri de făcut; mai întâi trebuie finalizată casa din plantaţie (construcţia e deja începută) şi spaţiul pentru depozitarea temporară a zmeurii.
Apoi, natural, va urma să ridice din temelii... casa de piatră. Alex Ciobotaru trebuie să-şi întemeieze o familie iar Andreea de-abia aşteaptă să spună: DA!


Marian MUŞAT
Nicoleta DRAGOMIR
foto: Leonard STAFIE, Claudiu BOROBEI

SURSA: REVISTA FERMA