Acum cinci ani, pe vremea asta, România era stat UE nou-nouţ, cu pretenţii mari şi planuri frumoase
Desigur, pregătirile pentru aderare începuseră din timp, cu negocierea Tratatului, cu stabilirea priorităţilor şi a proiectelor nenumărate care aveau să absoarbă cu nesaţ din fondurile europene ce stăteau să se reverse asupra noastră. Desigur, nu s-a întâmplat aşa. Cel puţin nu în agricultură.
La începutul lunii octombrie 2006, ministrul agriculturii de atunci, Gheorghe Flutur, avusese o întâlnire cu vicepreşedintele Comisiei pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală din Parlamentul European. Acesta din urmă a subliniat că România trebuie să facă eforturi pentru absorbţia fondurilor europene chiar din primele săptămâni ale anului 2007. Surpriză însă! Eforturile, dacă au existat vreodată, s-au concretizat foarte timid, şi asta nu în anul de graţie 2007.
Să nu uităm că toate acestea se petreceau după un an al vestitelor steguleţe roşii pentru agricultură, pe care Uniunea Europeană ni le-a oferit cu generozitate. Şi nu de buni ce eram noi în ultimul an de preaderare, ci dimpotrivă.
Nesiguranţa, incompetenţa şi incapacitatea de a lua decizii au tras după ele tot ce s-ar fi putut întâmpla bine în agricultura românească, imediat după aderare. Pe atunci încă nu era finalizat Planul naţional de dezvoltare rurală. Nu era încă determinată suprafaţa de teren eligibilă, fapt pentru care CE ne-a tot urecheat. Majoritatea judeţelor nu-şi încheiaseră cadastrul agricol. Nu că acum am sta mai bine.
Campania de primăvară debuta în 2007 fără subvenţii (mulţi duceau deja dorul cuponiadelor de altădată), iar structurile instituţionale care trebuiau să gestioneze fondurile comunitare, nu erau funcţionale în momentul aderării. Rând pe rând, ieşeau la iveală toate neregulile şi lucrurile prost făcute în agricultură, pe care mulţi s-au înghesuit să le ascundă sub preş.
După cinci ani, pe unii încă îi mai tulbură normele UE. Alţii încă mai dau vina pe ele, şi asta pentru că e mai simplu să cauţi ţapul ispăşitor decât să-ţi vezi de treabă.
Absorbţia fondurilor europene este în continuare o mare provocare pentru România. Nu ducem deloc lipsă de proiecte însă nu ducem lipsă nici de exces de zel. Ceea ce face ca buna credinţă să pălească în faţa anumitor interese şi a lipsei de profesionalism.
Banii, mulţi bani, alocaţi pentru formarea şi instruirea funcţionarilor care gestionează fondurile europene, sunt de multe ori o investiţie proastă. Prin birouri îşi fac loc tot felul de încurcă-lume, care transformă mii de proiecte în dosare neeligibile.
Pentru că habar n-au de ceea ce au de făcut sau pentru că, pur şi simplu, n-au chef să facă. Primim îngrijorător de multe semnale în acest sens. Oameni care au trecut de faza sesizărilor şi a contestaţiilor, a răspunsurilor standard şi a punctajelor... aleatorii. Toate acestea nu-i afectează doar pe cei care încearcă să se dezvolte, să producă mai mult şi mai bine.
Dacă înainte de aderare, responsabilii cu implementarea politicilor agricole şi cu aducerea în ţară a banilor europeni mai puteau fi suspectaţi de naivitate sau neştiinţă într-ale Comunităţii Europene, după cinci ani nimeni nu ne mai consideră începători în problema atragerii fondurilor. Şi nimeni nu ne mai caută scuze. Nu se mai aruncă în agricultură cu steguleţe, ci cu penalizări de zeci de milioane de euro.
Anul 2012 a început cam la fel ca 2007.
Suntem sută la sută convinşi că trebuie să absorbim mai mulţi bani pentru agricultură şi dezvoltare rurală dar parţial pregătiţi când vine vorba să trecem la fapte. În 2012, autorităţile romââne şi-au propus, prin proiectul de buget, să atragă fonduri UE de şase miliarde de euro, din care 2,4-2,5 miliarde euro pe agricultură şi dezvoltare rurală şi 3,5-3,6 miliarde euro pe fonduri structurale şi de coeziune. Intenţii bune avem, bani ar fi suficienţi, proiecte sunt destule. Unde greşim?
Desigur, pregătirile pentru aderare începuseră din timp, cu negocierea Tratatului, cu stabilirea priorităţilor şi a proiectelor nenumărate care aveau să absoarbă cu nesaţ din fondurile europene ce stăteau să se reverse asupra noastră. Desigur, nu s-a întâmplat aşa. Cel puţin nu în agricultură.
La începutul lunii octombrie 2006, ministrul agriculturii de atunci, Gheorghe Flutur, avusese o întâlnire cu vicepreşedintele Comisiei pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală din Parlamentul European. Acesta din urmă a subliniat că România trebuie să facă eforturi pentru absorbţia fondurilor europene chiar din primele săptămâni ale anului 2007. Surpriză însă! Eforturile, dacă au existat vreodată, s-au concretizat foarte timid, şi asta nu în anul de graţie 2007.
Să nu uităm că toate acestea se petreceau după un an al vestitelor steguleţe roşii pentru agricultură, pe care Uniunea Europeană ni le-a oferit cu generozitate. Şi nu de buni ce eram noi în ultimul an de preaderare, ci dimpotrivă.
Nesiguranţa, incompetenţa şi incapacitatea de a lua decizii au tras după ele tot ce s-ar fi putut întâmpla bine în agricultura românească, imediat după aderare. Pe atunci încă nu era finalizat Planul naţional de dezvoltare rurală. Nu era încă determinată suprafaţa de teren eligibilă, fapt pentru care CE ne-a tot urecheat. Majoritatea judeţelor nu-şi încheiaseră cadastrul agricol. Nu că acum am sta mai bine.
Campania de primăvară debuta în 2007 fără subvenţii (mulţi duceau deja dorul cuponiadelor de altădată), iar structurile instituţionale care trebuiau să gestioneze fondurile comunitare, nu erau funcţionale în momentul aderării. Rând pe rând, ieşeau la iveală toate neregulile şi lucrurile prost făcute în agricultură, pe care mulţi s-au înghesuit să le ascundă sub preş.
După cinci ani, pe unii încă îi mai tulbură normele UE. Alţii încă mai dau vina pe ele, şi asta pentru că e mai simplu să cauţi ţapul ispăşitor decât să-ţi vezi de treabă.
Absorbţia fondurilor europene este în continuare o mare provocare pentru România. Nu ducem deloc lipsă de proiecte însă nu ducem lipsă nici de exces de zel. Ceea ce face ca buna credinţă să pălească în faţa anumitor interese şi a lipsei de profesionalism.
Banii, mulţi bani, alocaţi pentru formarea şi instruirea funcţionarilor care gestionează fondurile europene, sunt de multe ori o investiţie proastă. Prin birouri îşi fac loc tot felul de încurcă-lume, care transformă mii de proiecte în dosare neeligibile.
Pentru că habar n-au de ceea ce au de făcut sau pentru că, pur şi simplu, n-au chef să facă. Primim îngrijorător de multe semnale în acest sens. Oameni care au trecut de faza sesizărilor şi a contestaţiilor, a răspunsurilor standard şi a punctajelor... aleatorii. Toate acestea nu-i afectează doar pe cei care încearcă să se dezvolte, să producă mai mult şi mai bine.
Dacă înainte de aderare, responsabilii cu implementarea politicilor agricole şi cu aducerea în ţară a banilor europeni mai puteau fi suspectaţi de naivitate sau neştiinţă într-ale Comunităţii Europene, după cinci ani nimeni nu ne mai consideră începători în problema atragerii fondurilor. Şi nimeni nu ne mai caută scuze. Nu se mai aruncă în agricultură cu steguleţe, ci cu penalizări de zeci de milioane de euro.
Anul 2012 a început cam la fel ca 2007.
Suntem sută la sută convinşi că trebuie să absorbim mai mulţi bani pentru agricultură şi dezvoltare rurală dar parţial pregătiţi când vine vorba să trecem la fapte. În 2012, autorităţile romââne şi-au propus, prin proiectul de buget, să atragă fonduri UE de şase miliarde de euro, din care 2,4-2,5 miliarde euro pe agricultură şi dezvoltare rurală şi 3,5-3,6 miliarde euro pe fonduri structurale şi de coeziune. Intenţii bune avem, bani ar fi suficienţi, proiecte sunt destule. Unde greşim?
