CAŞCAVALUL DE SOVEJA e făcut cu... socoteală!

Marian MUŞAT

În satul Dragosloveni al comunei Soveja, Mina Dudu, profesor de matematică ieşit la pensie, trudeşte, neîntrerupt, vreme de nouă ani la prepararea vestitului caşcaval afumat de Soveja, produs tradiţional specific Ţării Vrâncioaiei.

Într-o frumoasă zi de duminică am surprins-o în exerciţiul funcţiunii la căşăria din gospodărie. Fostul dascăl ne-a predat cu mare drag o scurtă lecţie de tehnologie despre lapte şi cheag, tot aşa cum le explica elevilor regula de trei simplă pe când era la catedră.

O lecţie cu lapte şi cheag
„Aici, totu-i cu socoteală! Se aduce laptele. Soţul e cu animalele, are vreo 15 văcuţe de care se îngrijeşte şi mi-aduce acasă 100 litri de lapte la zi. Se pune în oale, se dă cheag! Laptele începe să se strângă, îl las un pic, îl încălzesc şi el deja se strânge automat. Nu bag mâna în el, îl iau cu paleta. Îl las să dospească. La dospit pun un pic de zer cald, ca să meargă caşul! Pe urmă îl opăresc (el trebuie să se întindă) şi-l pun în tipar. Las să se întărească un pic, apoi îl pun la sare. Timp de 12 ore, îl las să se zvânte, îl ţin la frigider, la rece şi apoi îl bag la fum! Mai solicită lumea şi neafumat. Aşa se prepară caşul iar din ce rămâne, fac urdă. Totul în viaţă se dobândeşte prin practică!”, susţine Mina Dudu.

Din secretele caşului afumat de Soveja
Întrebarea firească este şi, totuşi, de ce-i atât de special caşul de Soveja? Care ar fi secretele acestui produs tradiţional? „În primul rând este natural sută la sută şi este făcut numai din lapte, fără niciun fel de adaos, cu cheag natural. Apoi, mai e saramura. În Rucăreni, celălalt sat al comunei, este un loc numit Sărata unde sunt bălţi cu apă sărată. Specific caşcavalului de Soveja este tocmai folosirea acestor ape la preparare. După ce se dospeşte, caşul, se pune la fiert în această apă sărată. În apa de râu sau de fântână, se înmoaie. Şi ar mai fi ceva de spus: la afumare, care durează o oră jumate - două, eu am adus o îmbunătăţire. La urmă, pe jarul din lemn de fag, adaug şi un pic de mălai sau grăunţe de porumb care îi aranjează culoarea. Astfel, caşul devine auriu. Boţul de brânză trebuie să iasă şi gustos, şi aspectuos! Pus în tigaia încinsă fără ulei şi servit cu mămăliguţă caldă, este o bunătate!”, ne asigură vrânceanca.
Pe lângă aceste explicaţii este şi faptul - nu lipsit de importanţă - că Soveja e considerată localitatea cu cel mai ozonat aer din întreaga Europă, are iarba hrănitoare iar animalele care cresc în zonă dau laptele cel mai bun.

În căutarea viţelului pierdut
Am fi vrut să stăm de vorbă şi cu soţul, Nicuşor Dudu, dar crescătorul păţise un necaz. Cu o zi în urmă îi fătase o vacă pe deal şi animalul a venit acasă fără viţel. Ei, de aseară şi până-n în crucea nopţii a tot căutat viţelul. Nu a putut închide un ochi şi dis-de-dimineaţă şi a plecat din nou să găsească animăluţul.   
Cu ferma, Nicuşor Dudu nu a urmărit vreo afacere. A pornit de la patru văcuţe crescute de părinţii săi. Crescătorul de animale a ridicat un adăpost undeva în vale, într-un loc ferit. Acum a ajuns la un efectiv de 15 capete. În fiecare zi, mulge vacile; laptele obţinut este controlat de organele sanitare-veterinare, întrucât periodic strânge şi duce probele cerute de laboratorul DSVSA Vrancea.  
Nicuşor Dudu are luate în concesiune 60 hectare de islaz, la care se adaugă 12 ha de fâneaţă primite moştenire de la părinţi. Terenul îi asigură suficient fân pentru animale pe toată perioada sezonului rece. Ar fi vrut să mărească efectivele de văcuţe sau să crească şi ovine, dar nu va avea ce face cu laptele. Va fi prea mult şi pentru el, dar şi pentru soţia sa care abia de se descurcă cu prepararea caşului. Şi ca să angajeze pe cineva, nu găseşte. A mai încercat în alţi ani, dar degeaba!   

Mina Dudu: „Mă ocup de fabricarea caşului de nouă ani de când am ieşit la pensie. Mi-a plăcut mult profesia aleasă! Am ieşit la 59 de ani din învăţământ, aşa era legea. Aş fi vrut să mai fi rămas la catedră!” 

În ecuaţia afacerii, singura necunoscută e desfacerea!
În această poveste, singura necunoscută este desfacerea. „Cât alerg şi muncesc eu cu caşii ăştia; vai de mine! Bine ar fi să avem unde să ne valorificăm munca. Veniţi să vă arăt că am frigiderul plin! Noi suntem nevoiţi să căutăm clienţii. Noroc că mă mai ajută băieţii. Am fata la Bucureşti, lucrează împreună cu ginerele la bancă. Marius este inginer silvic şi are o echipă la Năruja, la exploatarea forestieră. Ei sunt distribuitorii mei, strâng comenzile de la prieteni şi de la colegii de serviciu, iar eu le execut. Câteodată, îmi mai primesc şi porţia de morală: «mai lasă-te şi tu cu caşii tăi, să te poţi duce în concediu, nu vezi că nu mai poţi?»”, spune Mina Dudu.  
Producătoarea de caş ar fi de acord să depună un proiect pentru realizarea unei făbricuţe care să proceseze laptele, dar trebuie să găsească un beneficiar care să-i cumpere caşul. Până la urmă l-ar da şi cu 20 lei kilogramul numai să aibă unde vinde! În cei nouă ani de când s-a implicat efectiv şi afectiv în afacerea de familie a realizat mai bine de 3,5 tone de caş. Din 100 litri de lapte pe care-i primeşte zilnic ies cam 9-10 căşuleţi; îi cântăreşte din ochi să fie cam de un kilogram fiecare. Mina Dudu vinde cu 25 lei rotocolul. Nu merge la piaţă, că nu are cum.

Bătrânii care tezaurizează tradiţia populară
Acasă mai are grija şi celor două bătrâne: Maria Iordache şi Maria Dudu, mama şi soacra, ambele ajunse la venerabila vârstă de 92 de ani. Fiind duminică, priveau la televizor emisiunea "Universul credinţei", ascultând Sfânta Liturghie săvârşită de Preafericitul Daniel în Catedrala Neamului. „Suntem bătrâne, ne-a uitat Dumnezeu pe pământ! Ne-am mutat la copiii ăştia că nu mai putem sta singure. De când ne-am măritat am tot făcut caş afumat cu laptele de la văcuţele noastre. Îl consumam în casă, iar când venea cineva, vreun musafir, îl omeneam şi-i puneam şi-n traistă să aibă la drum. Pe atunci, eram tinere, dar acum nu mai putem face nimica, am ajuns la capătul puterilor. De vreo 15-20 de ani am lăsat din mână războiul de ţesut”, ne-au declarat bătrânele. Am avut timp să admirăm zăvezile făcute de mâine dibace ale Mariei Dudu, adămăscuţele şi păritarele lucrate de Maria Iordache; ţesături care împodobeau pereţii camerei. Pentru sovejeni toate aceste bijuterii ieşite din războiul de ţesut înseamnă foarte mult. Dacă încerci să le dai zăvada jos de pe perete, e ca şi cum ai vrea să le iei identitatea, trecutul. „La noi se spune că dacă nu ai zăvezi, nu eşti vrednic. Pe mine foarte multă lume din sat mă critică că ţin şi acuma pe pereţi ţesăturile. Cu toate că provin din altă generaţie, îmi păstrez tradiţia!”, a explicat Mina Dudu.  

Tradiţiile se cer a fi conservate
Când am părăsit gospodăria Minei Dudu m-am convins încă o dată că obiceiurile, meşteşugurile şi obiectele satului românesc dispar încetul cu încetul. Puţini sovejeni, oameni ai muntelui, cu suflete dintre cele mai frumoase şi mâini bătucite de-atâta muncă sunt printre cei care mai ştiu şi păstrează aceste elemente din viaţa românească tradiţională care ar trebui conservate şi tratate cu mai multă grijă. Altminteri, tradiţiile satului din Ţara Vrâncioaiei vor disparea la un moment dat în negura vremii!

Echipa "VIITOR PENTRU SATE" - Vrancea
Nicoleta DRAGOMIR
Marian MUŞAT
foto: Leonard STAFIE, Claudiu BOROBEI

SURSA: REVISTA FERMA